Description of some images is still in French. If you know French and Romanian, you can help to translate this text and send it to info@infidels.eu.

Leo Taxil – “Biblia Hazlie”

HTML / MOBI - Kindle / 53 MB

---

Leo Taxil - Biblia hazlie

---

---

 

---

Leo Taxil şi „Biblia hazlie”

---

Leo Taxil, născut Marie Joseph Gabriel Antoine Jogand-Pagès (n. 21 martie 1854, Marsilia – d. 31 martie 1907), a fost un jurnalist și scriitor francez care a devenit cunoscut datorită anticatolicismului și anticlericalismului său.

Pseudonimul „Leo Taxil” este format din cuvintele „Leo”, prenumele bunicului său, și „Taxil”, numele unui aliat hindu al lui Alexandru cel Mare.

Leo Taxil s-a născut în Marsilia și la vârsta de 5 ani a fost plasat în cadrul unui seminar iezuit. După ce și-a petrecut anii copilăriei în cadrul seminarului a devenit dezamăgit de credința catolică și a început să vadă ideologia creștină ca fiind dăunătoare.

Taxil este cunoscut datorită cărților sale anticatolice precum Biblia hazlie (La Bible amusante) și Viața lui Iisus (La Vie de Jesus), în care satirizează ceea ce el considera erori și credințe false în aceste lucrări religioase. În celelalte cărți ale sale, Les Debauches d'un confesseur (Dezmățul unui duhovnic), Les Pornographes sacrés: la confession et les confesseurs (Pornografii sacre: mărturisire și mărturisitori), și Les Maîtresses du Pape (Amantele Papei), Taxil portretizează liderii Bisericii Catolice ca fiind creaturi hedoniste care își explorează fetișurile în modul Marchizului de Sade. În 1879 el a fost judecat la Seine Assizes pentru scrierea unui pamflet, A Bas la Calotte, în care a fost acuzat că insultă o religie recunoscută de stat, dar a fost achitat.

 

---

1 CAPITOLUL

Facerea Lumii şi a Omului

---

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. In afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.

Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr.

1. Haosul.

Pînă la urmă, şi-a zis dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.

Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.

Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.

Şi ca să nu facă boroboaţe dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă - nu-i aşa? - că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.

„Şi a zis dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea 1:3).

Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea 1:5).

2. Să fie lumină!

După aceea moşneagul s-a apucat să creeze... ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea 1:7-8).

Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Intr-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Intr-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face să zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme. O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.

3. Crearea atmosferei.

Dar să trecem mai departe. Ziua a treia dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.

„Şi a numit dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut dumnezeu că este bine” (Facerea 1:10).

4. Crearea continentelor şi a mărilor.

După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.

- Ia te uită, îţi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult de toate astea?...

In ziua aceea dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui, încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea 1:11).

5. Crearea arborilor şi a plantelor.

Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi fost pe pămînt dacă dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît li-i soiul. Să mulţumim grijuliului dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură ar fi ieşit!

Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva, dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea 1:12-13).

Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici po- meneală. Aici este cazul să reproducem un citat lung din Biblie:

„Şi a zis dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor. Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut aşa. Deci a făcut dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea, precum şi stelele. Şi i-a pus dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt. Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut dumnezeu că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea 1:14-19).

6. Crearea astrelor.

Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună. Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de dumnezeu în a patra zi după apariţia luminii.

Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul secolului al 17-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul gînditor francez Rene Descartes împărtăşea această eroare.

Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Romer (1644 - 1710) descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Romer a determinat viteza luminii, stabilind - şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori - că lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde, adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care face parte din sistemul nostru solar. Romer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.

Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul, chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.

Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decît Pămîntul şi reduce totul la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că această stea - Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pămîntul - ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.

Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care dumnezeu cică le-a „pus pe bolta cerului”!

Să ne întoarcem la Biblie:

„Şi a zis dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului». Şi a făcut dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvîntat dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt». Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.

Şi a zis dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace, tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut dumnezeu că este bine” (Facerea 1:20-25).

7. Crearea animalelor.

Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile mulţumit, îl aştepta însă ceva şi mai bun.

- Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine - şi-a făcut el socoteala. - Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.

În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.

- Ele au ceva din chipul meu - şi-o fi zis, probabil, dumnezeu. - Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar... tot nu-i ceea ce-mi trebuie!

Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.

Atunci dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să mocfeleze un om.

Se mai poate oare afirma, după toate astea, că dumnezeu este numai duh şi nu are mîini? Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea 2:7).

8. Facerea omului

În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al 2-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie 1-a făcut, după chipul lui dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răs- pîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi.

Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.

De îndată ce l-a zămislit pe om, dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numeasca Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea 2:19).

9. Omul trece în revistă animalele.

Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.

- „Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l - i-a spus dumnezeu lui Adam - şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste Păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea 1:28).

Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” - omul - a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului, întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi - pureci, păduchi, ploşniţe -, precum şi a microbilor aducători de boli.

10. Omul, regele creaţiei.

Ba mai mult, dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:

„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pămîntului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea 1:29).

Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor oameni.

În sfîrşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea 2:2).

11. Domnul se odihneşte

Mai departe: „Şi a sădit domnul dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise... Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe. Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur. Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul. Şi numele fluviului al doilea este Ghihon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş. Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea 2:8, 10-14).

Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.

Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai tîrziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.

Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.

În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala autorului „sfînt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta - spune el - înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii - Tigrul şi Eufratul - se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?

Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:

„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îl arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele... Ba nu, încă nu toate măselele, îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.

Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji... Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!

Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.

În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospita- litate mai zic şi eu!

Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!

Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi sa urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele... Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!

Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.

Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden... pe calea aerului. Afurisiţi să fie pagînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!

Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-rni vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru.

De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.

Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.

- Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.

Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic, încearcă un simţămînt tainic, împotriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.

12. Primul somn al omului

În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.

- Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic - spune moşneagul plin de mulţumire. - Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. ... pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.

Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.

- Minunat - continuă maestrul „Elohim” -, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.

Rostind aceste vorbe, dumnezeu-tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Facerea 2:21-22).

13. Crearea femeii.

Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:

- Valeu, valeu! Mi-a rupt o coastă!

Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.

- Asta ce mai e?

- Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime, i-a răspuns dumnezeu. Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!

- Ba, drept să spun, e drăguţă.

- Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!

Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup” (Facerea 2:23-24).

Nu mai este cazul să comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.

Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.

Cartea „Facerea” mai spune (2:25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.

Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase umblau goi. în afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

 

---

2 CAPITOLUL

Căderea în Păcat a Primilor Oameni

---

Am ajuns acum la o aventură uimitoare care - vai! - a pus capăt fericirii lui Adam şi soţiei sale.

„Apoi domnul dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi, frumoşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2:9). „Şi a poruncit domnul dumnezeu lui Adam, zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca; Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea 2:16-17).

14. Fructul oprit.

În primul rînd, trebuie să arătăm că pentru învăţămîntul religios există numeroase manuale, în care pasajele supărătoare din Biblie sînt trecute sub tăcere. Astfel, credincioşilor li se vorbeşte, de obicei, numai despre „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Vom vedea îndată de ce clericii nu suflă un cuvînt despre „pomul vieţii”. Pentru aceasta vom cita versetul 22 din cap. 3, care, de obicei, este omis în cărţile destinate oamenilor creduli. Dar deocamdată să ne ocupăm de fructul care a fost cauza căderii în păcat a omului. Vom aminti că împăratul Iulian Filozoful, a cărui memorie este odioasă popilor, a făcut în legătură cu acest pom minunat cîteva observaţii.

„Credem - scria el - că dumnezeu ar fi trebuit, dimpotrivă, să poruncească omului, creaturii sale, să mănînce cît mai multe roade din «pomul cunoştinţei binelui şi răului». Din moment ce i-a dat un cap care gîndea, era necesar să-l şi înveţe, şi era şi mai necesar să-l facă să cunoască binele şi răul pentru ca să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine. Interdicţia este absurdă şi crudă. Este de o sută de ori mai rău decît dacă dumnezeu i-ar fi dat omului un stomac care nu ar fi putut să primească hrană”.

O altă concluzie care se impune este că dumnezeu a avut, pare-se, un gînd ascuns şi, de fapt, s-a bucurat de căderea omului în păcat. In general, Adam ar fi fost îndreptăţit să-i spună:

- Scumpul meu tătic, dumnezeu! Dacă nu mă-nşel binele reprezintă ceea ce este frumos din punct de vedere moral, ceea ce-ţi place; iar răul, dimpotrivă, ceea ce este urît, ceea ce nu-ţi place. Am sau n-am dreptate?

- Ai perfectă dreptate, fecioraşule, i-ar fi răspuns „creatorul”.

- În acest caz - ar fi putut continua Adam - dă-mi posibilitatea să aflu ce este răul, ca să-l pot evita. Căci ce caută pomul acesta aici dacă n-am voie să mă ating de el?

Dar, în locul lui dumnezeu, răspunsul îl dau cei care-i invocă numele.

- Dumnezeu - spun ei - l-a pus la încercare pe omul abia născut. El voia să vadă dacă Adam i se va supune atunci cînd îi va cere să renunţe la un lucru neînsemnat.

Dar şi această afirmaţie poate fi combătută cu uşurinţă. Potrivit speculaţiilor teologice, dumnezeu este atotştiutor: el cunoaşte şi viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întîmpla. Şi cum nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliţi de el să cadă în păcat; în această privinţă nu poate exista nici o îndoială.

In cele ce urmează, întreaga poveste se întoarce într-adevăr împotriva lui dumnezeu. Iată ce spune cartea „Facerea”:

„Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele cîmpului pe care le făcuse domnul dumnezeu. Şi el a zis către femeie: «Adevărat este că a spus dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii grădinii?» Şi a răspuns femeia şarpelui: «Din roadele pomilor grădinii avem voie să mîncăm. Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii a spus dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»” (Facerea 3:1-3)

15. Eva tentată de şarpe.

„Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri deloc!. Dar dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, deschide-se-vor ochii voştri şi veţi fi ca dumnezeii, cunoscînd binele şi răul». Şi femeia, văzînd că rodul pomului este bun de mîncare şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune, a luat din roadele lui şi a mîncat şi a dat şi bărbatului ei care era cu ea, şi a mîncat şi el” (Facerea 3:4-6).

16. Neascultarea lui Adam şi a Evei.

In toată această istorisire este uimitor, în primul rînd, că discuţia „şarpelui” cu femeia, însuşi faptul că „şarpele” vorbea în limba primilor oameni, nu este prezentat de autor ca ceva supranatural, miraculos, nici măcar ca o alegorie. Cartea „Facerea” îl prezintă pe „şarpe” toc- mai ca atare. Această reptilă, plină de viclenie şi ispită, devine seducătorul femeii, exprimîndu-se cu o uşurinţă pe care ar invidia-o orice crai care are de gînd să profite de credulitatea unei fetişcane naive.

Şarpele este descris în mod atît de natural în Biblie, încît teologii creştini, găsind versiunea neverosimilă, au socotit necesar să corecteze basmul biblic. Dar rectificările aduse de ei schimbă tot ce se spune în cartea „Facerea” în această privinţă şi se află în totală con- tradicţie cu Biblia. Potrivit afirmaţiilor lor pe cît de şirete pe atît de evlavioase, diavolul a fost cel care şi-a luat chip de şarpe şi a dus-o în ispită pe soţia lui Adam. Iată deci cum au întors lucrurile teologii, iată ce propovăduiesc ei astăzi.

Această tălmăcire reprezintă o evidentă falsificare a cărţii „Facerea”. In primul rînd, nici un cuvînt din textul original nu oferă temei pentru o asemenea interpretare, în al doilea rînd, între diferiţii autori ai cărţilor care alcătuiesc Vechiul testament, numai doi amintesc de diavol: autorul Cărţii lui Iov, potrivit căruia diavolul s-a apucat într-o bună zi să se certe cu dumnezeu în ceruri, precum şi autorul Cărţii lui Tobit; acesta vorbeşte despre duhul rău Asmodeu, îndrăgostit de o oarecare Sara, căreia i-a sugrumat rînd pe rînd şapte bărbaţi. Dar aceste două cărţi apar la sfîrşitul Bibliei, şi nici în ele, nici în alte cărţi nu se pomeneşte nimic despre satana-Lucifer, diavolul pe care popii îl pun să intervină de fiecare dată cînd vor să dea un caracter mai picant legendelor religioase şi să mărească interesul faţă de ele. în Biblie nu există nicăieri nici povestea popească despre satana care s-a răzvrătit împotriva lui dumnezeu şi a fost învins de arhanghelul Mihail. Cele spuse mai sus, ca de altfel tot ce se referă la diavol, au fost născocite mult mai tîrziu, după alcătuirea cărţilor Vechiului testament.

Pe de altă parte, unii comentatori glumeţi, filozofi sceptici, în goană după un simbol oarecum uşuratic, au transformat vestitul „pom al cunoştinţei binelui şi răului” în măr; ei presupuneau că întregul episod urmăreşte să arate că madam Adam, care încă nu cunoscuse dragostea, a primit cea dintîi lecţie în acest domeniu de la un diavol seducător, transformat ad-hoc în şarpe.

Oricît am rîde de această glumă, care de altfel nu este cu nimic mai prejos de alte tălmăciri evlavioase, trebuie să renunţăm la ea, ca şi la textul falsificat de clerici. Trebuie să luăm Biblia ca atare. In episodul de care ne ocupăm aici este vorba tocmai de un şarpe şi nu de un diavol. Cît priveşte aluziile amoroase atribuite „şarpelui” seducător, ele lipsesc cu desăvîrşire din textul cărţii „Facerea”.

Este vorba deci de un şarpe sadea. Autorul vede acest animal cu ochii adepţilor diferitelor religii, în antichitate, şarpele era socotit un animal foarte viclean, deştept şi răutăcios. Unele triburi africane se închinau şarpelui.

Pe de altă parte, întîmplarea cu „şarpele” vorbitor este foarte răspîndită în literatura orientală: în toate mitologiile care au înflorit în Asia abundă animalele vorbitoare. La caldeeni, de pildă, peştele Oannes îşi scotea în fiecare zi capul din apele Eufratului şi ceasuri întregi ţinea predici poporului adunat pe mal. Peştele dădea diferite sfaturi şi învăţa poporul să cînte cîntece şi să cultive pămîntul.

„Şarpele” din Biblie nu avea de loc nevoie ca să se cuibărească în el diavolul. De altfel, ei era mult mai puţin şiret decît încearcă să-l zugrăvească cartea „Facerea”. Povestea „şarpelui” se distinge printr-o naivitate neobişnuită şi este plină de contradicţii. Astfel, în textul original al Bibliei şarpele rosteşte cuvintele: „veţi fi ca dumnezeii”. Expresia, care arată că este vorba de mai mulţi dumnezei, nu se întîlneşte numai în acest pasaj din cartea „Facerea”; vom vedea mai departe că pînă şi dumnezeul vechilor evrei, Iahve, în cuvîntările sale, nu se socoteşte drept singurul dumnezeu. Exegeţii creştini, puşi în încurcătură de vorbele şarpelui, afirmă că prin cuvîntul „dumnezei” reptila i-a avut în vedere pe îngeri. Li s-a obiectat că şarpele n-avea de unde să ştie de îngeri. Dar, de fapt, din acelaşi motiv el n-avea de unde să ştie nici de „dumnezei”. Naivitate, contradicţii, confuzie - iată prin ce se caracterizează Biblia. Nu, şarpele acesta nu este chiar atît de şiret. Sfaturile lui sînt foarte incomplete. Un şarpe cu adevărat inteligent ar fi trebuit să-i spună femeii:

- Mănîncă din fructul oprit, iar după aceea, imediat, mănîncă din pomul vieţii, care nu-ţi este de loc oprit.

Dar dumnezeu? N-a fost oare chiar el cauza iniţială a ispitei? De ce a înzestrat el şarpele cu darul vorbirii? Fără acest dar, şarpele n-ar fi putut să se înţeleagă niciodată cu femeia.

Biblia nu citează cuvintele prin care madam Adam 1-a convins pe soţul său să mănînce împreună cu ea din fructul oprit. Să încercăm să îndreptăm această lipsă.

Închipuiţi-vă pe prima femeie, a cărei curiozitate fusese stîrnită de şarpe. Ea se apropie de „pomul cunoştinţei”, aflat în mijlocul grădinii, alături de „pomul vieţii”, îl priveşte îndelung şi nu fără o oarecare şovăială.

- Şarpele acesta, care s-a agăţat adineauri de mine, nu-i chiar atît de frumos - îşi spune femeia. - Însă, pe cinstea mea, are maniere distinse şi un limbaj încîntător. Cred că aş putea să-i urmez sfatul, pentru că, zău, e destul de stupid să nu ştii nimic. Trăim cu Adam ca nişte gîşte, în timp ce am putea să fim ca dumnezeii! Ademenitor fruct! Nu există altul mai minunat în toată grădina. Totuşi, dacă şarpele m-a tras pe sfoară, are să fie foarte rău. Viaţa e atît de plăcută! Tare aş avea poftă să mănînc un măr! Dar dacă, din pricina lăcomiei mele, va trebui să mor? N-ar fi de loc plăcut.

Ea dă mereu tîrcoale pomului; şarpele, pitit în apropiere, în tufişuri, îi urmăreşte toate mişcările.

- Nu, e cu neputinţă să murim din pricina unui fleac! Dumnezeu-tatăl ne păcăleşte. La urma urmei, moşneagul are o înfăţişare destul de vicleană. Dar şarpele? Şarpele are un căpşor mic şi drăgălaş, o expresie blajină, iar ochii îi scînteiază de inteligenţă. Moşneagului, fireşte, îi convine ca noi să trăim aşa toată viaţa, fără să ştim nimic despre minunatele lucruri care reprezintă un privilegiu al dumnezeilor. Prin ameninţările lui a urmărit, probabil, să ne înspăimînte. Nu vrea să ştim totul. Of, ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia! Toţi sînt la fel! Nu trebuie să le dai crezare!

Femeia pune mîna pe o bancă din grădină, o trage sub pom, se caţără pe ea şi rupe un măr (spunem „măr”, deşi Biblia nu dă nici un fel de indicaţii în această privinţă; dar, la urma urmelor, n-are nici o importanţă cum numim fructul). Priveşte mărul şi se linge pe buze. Şarpele vede totul; se saltă pe coadă înapoia tufişului şi joacă un cadril vioi.

Madam Adam duce mărul la guriţă.

- Oare cum s-o fi mîncînd fructul ăsta? Trebuie curăţat sau poate fi mîncat cu coajă? Oricum, trebuie să fie tare gustos.

Madam Adam mai şovăie puţintel.

- A şti totul sau a nu şti nimic? Aceasta e întrebarea. Cînd ne jucăm de-a v-aţi ascunseiea cu Adam, e bine ceea ce facem sau e rău? Ce enigmă chinuitoare! Oare oile trebuie tunse sau facem rău dîndu-le jos lîna? - îi vîjîie capul. - Dar obiceiul lui Adam de a se scobi cu degetul în nas este bun sau este rău? Pe legea mea, ce viaţă-i aia dacă nu ştii toate acestea!

Prinzînd curaj, muşcă din măr.

- Vai, vai, vai, ce gustos e! Ce zemos! Ah, şmecher bătrîn, ne-ai interzis să mmcăm un lucru atît de bun!

Se lungeşte pe bancă şi muşcă cu şi mai mare poftă din „fructul oprit”. Vine Adam, vorbind de unul singur:

- De plictiseală am prins adineauri caraşi în Tigru, dar, cum sînt vegetarian, i-am aruncat pe dată în Eufrat.

Îşi vede nevasta.

- Ei, nevastă, ce ronţăi acolo? Madam Adam sare în picioare ca arsă:

- Vai, să nu mă cerţi, e un fruct... din pomul... ştii, dintr-unul din cei doi pomi din mijlocul grădinii...

- Asta văd eu, fir-ar să fie! E tocmai fructul de care ne e interzis să ne atingem. Da proastă mai eşti, femeie! Ai uitat ce ne-a spus bătrînul?

- Care bătrîn? Tăticu? Ăla de-şi bagă nasul în toate? Ia uite! Această maimuţă bătrînă îşi bate joc de noi.

- Ce-ai spus?

- Ne-a ameninţat cu moartea, ţi-aduci aminte?

- Mi-amintesc, fireşte, chiar mă furnică pe spinare.

- Ha-ha-ha, prostuţule! Ameninţarea lui a fost un simplu şiretlic.

- Ce tot îndrugi acolo? Ţi-ai pierdut minţile de-a binelea!

- E un şiretlic, te asigur. Află că, de cînd am mîncat din măr, am şi ajuns să ştiu o mulţime de lucruri.

- Ştii ce e bine şi ce e rău? Ştii ce e voie şi ce nu e voie să faci? Ştii absolut totul, ştii cauzele şi rosturile fiecărui lucru?

- Da, încep să ştiu, dragul meu. Stai puţintel; uite, ştiu cîte fire de sare se pun la un ou.

- Nu se poate!

- Ştiu de ce cocoşii închid ochii cînd cîntă.

- Uluitor! Dar de ce broaştele n-au coadă ştii?

- Am aflat-o chiar adineauri.

- Ia spune-mi!

- Pentru că le-ar împiedica să stea jos.

- M-ai făcut praf!

- Mai mult decît atît! Ştiu, sînt convinsă, auzi ce-ţi spun? Sînt convinsă că eşti cuminte şi că nu m-ai înşelat niciodată.

Adam este de-a dreptul buimăcit.

- Mii de draci, ia uite ce învăţată e nevastă-mea! Are perfectă dreptate, n-am înşelat-o niciodată. Dar dacă te-aş fi înşelat, ar fi fost bine sau rău?

- Ar fi fost foarte rău, domnule! Foarte rău! Îl trage către ea pe bancă.

- De altfel, dragul meu Adămel, numai de tine depinde ca să ajungi tot aşa de învăţat ca mine şi tot atît de repede şi de ieftin. Muşcă din măr l Şi-i întinde mărul.

- Chiar că mi-era poftă, scumpă nevestică. Dar la ce ne va folosi să fim învăţaţi ca nişte academicieni dacă vom muri chiar astăzi? La urma urmelor, să stăm şi să judecăm: să mori, de pildă, peste vreo mie de ani, asta mai treacă-meargă; dar să-ţi frîngi gîtul astăzi, nu, asta ar fi prea stupid!

Doamna Adam ridică din umeri.

- Ai aerul că nu-ţi vine să crezi, draga mea, dar eu mi-aduc perfect aminte tot ce ne-a spus tăticul dumnezeu. Am discutat personal cu el şi te asigur că a vorbit foarte serios, îngăduie- mi să-ţi repet întocmai cuvintele lui: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!”. După cum vezi, e foarte clar. Dacă nu ţii la pielea ta, te priveşte. Eu pe-a mea o preţuiesc.

- Adame, Adame, mă faci să rîd! Păi ce, eu am murit, ia spune?

- Nu, eşti încă vie, dar nici ziua nu s-a sfîrşit, păzeşte-te!

- Ah, ce încăpăţînaţi sînt bărbaţii! Poţi să fii mîndru, dragul meu: eşti încăpăţînat ca un măgar. E de-a dreptul uimitor cît timp îmi trebuie să te conving că moşneagul şi-a bătut joc de noi. Uite, tu adineauri ai pomenit de academicieni.

- Am pomenit, şi ce-i cu asta?

- Păi ei sînt adevărate izvoare de înţelepciune, tu ce crezi?

- Fireşte!

- Ei bine, tocmai de aceea academicienii sînt nemuritori.

Acest argument l-a încurcat pe Adam. Soţia lui insista cu duhul blîndeţii, dar perseverent:

- Hai, fă-mi plăcerea, dragul meu, mănîncă din măr! După ce ai să mănînci, o să fim amîndoi ca dumnezeii!

- Ca dumnezeii?

- Nu mai tot pune întrebări! Aşa a spus şarpele. Adam se hotărî. Dacă şi şarpele spune...

- Bine, dă-mi mărul!

Muşcă cu lăcomie din el. Două minute se scurseră în tăcere; se auzea cum zburau muştele. Deodată Adam scoase un strigăt: începuse să cunoască, să ştie...

- Mii de draci! - exclamă el. - Sîntem goi ca nişte viermi! Ce ruşine! Femeia bătu din palme: - Eu n-am nici măcar jartiere, vai, ce necuviincios e!

- Să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm cît mai repede...

„Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi şi-au dat seama că sînt goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut pestelci” (Facerea 3:7).

17. Adam şi Eva devin conştienţi de goliciunea lor.

Reţineţi că primul costum omenesc nu era din frunze de viţă: meritul de a cultiva viţa de vie i-a revenit, potrivit Bibliei, mai tîrziu patriarhului Noe.

Odată îmbrăcaţi, soţii s-au privit unul pe altul.

- Nu ne stă chiar aşa de rău, observă bărbatul.

- Ai dreptate, frunza de smochin îmi vine de minune. Veşmintele acestea sînt cam prăfuite, fiindcă n-au mai fost scuturate de cînd dumnezeu a sădit copacii. Ia o perie, Adame!

Dar bucuria lor n-a ţinut mult.

„Şi au auzit umbletul domnului dumnezeu, care se plimba în adierea serii prin grădină, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui, de faţa Domnului dumnezeu, printre pomii grădinii” (Facerea 3:8).

18. Adam şi Eva se ascund la chemarea lui Dumnezeu.

După cum vedem încă o dată, nu încape nici o îndoială că dumnezeul biblic este o făptură cu trup: el se plimbă, discută ca un om. Cartea „Facerea” îl prezintă pe dumnezeul său exact aşa cum îl prezintă şi legendele păgîne. Într-adevăr, diferite popoare din antichitate îşi închipuiau pe zei ca pe fiinţe asemănătoare cu oamenii. Criticii se întreabă în ce chip i s-a înfăţişat dumnezeu lui Adam şi, mai tîrziu, celor cu care a stat de vorbă personal. Clericii afirmă că el a avut chip de om şi că nici nu putea fi altminteri de vreme ce pe om l-a zămislit „după chipul şi asemănarea sa”. Atunci prin ce se deosebeşte felul în care vechii evrei şi-l închipuiau pe dumnezeu de felul în care îl văd alte religii, denumite cu dispreţ păgîne de propovăduitorii creştinismului? Vechii romani, care au adoptat credinţa grecilor, şi-i închipuiau de asemenea pe zei cu chip omenesc. Acest lucru ne face să credem că nu dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul şi l-a închipuit după asemănarea sa pe dumnezeu. Dar nu vom insista, căci a ajunge la această părere înseamnă a-ţi asigura un loc în focul Gheenii. Amintim numai observaţia spirituală a unui filozof: „Dacă pisicile ar avea dumnezeul lor, ele i-ar atribui obiceiul de a prinde şoareci”.

Amănunte ca această plimbare a lui dumnezeu prin grădina Edenului demonstrează evident că aici nici nu poate fi vorbă de o alegorie mistică: întreaga relatare este făcută într-un stil cît se poate de realist.

„Şi a strigat domnul dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Facerea 3:9).

Cumătrul Adam era fîstîcit şi avea o mutra jalnica; nici soaţa nu se simţea la largul ei. Nu ştiau unde să se ascundă. Şi apoi cum să te ascunzi de un ochi „atotvăzător”. în urma lor, în sus, pretutindeni, răsuna chemarea domnului, aidoma glasului unui stăpîn autoritar şi aspru, care se pregăteşte să pedepsească pe robul sau neascultător. N-aveau încotro. I-a prins, vor trebui sa recunoască. Cu capetele plecate, îi cer iertare.

„Atunci el a răspuns: «Auzit-am paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sînt gol, şi m-am ascuns»” (Facerea 3:10). lată-i în faţa stăpînului, în faţa acestui dumnezeu care cunoaşte viitorul, care a prevăzut întîmplarea cu şarpele şi cu mărul şi care se supără ca şi cum n-ar fi bănuit nimic, ca şi cum totul s-ar fi petrecut nu din voia lui atotputernică. Cum erau tulburaţi, Adam şi Eva nu s-au gîndit la asta. Ei se comportă ca nişte copii prinşi cu mîţa-n sac.

- Nu eu am început, ea e de vină, altă dată nu mai fac! Zău că nu mai fac!

„Şi a zis (domnul): «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi- am poruncit să nu mănînci?». Atunci Adam a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat!»” (Facerea 3:11-12).

Adam se pricepe să-i facă reproşuri lui dumnezeu pentru atotştiinţa lui:

- Doar tu, dumnezeul meu, mi-ai dat femeia. Oare tu nu ştiai pe cine-mi dai să-mi fie tovarăşă de viaţă?

„Şi a întrebat-o domnul dumnezeu pe femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a răspuns: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat»” (Facerea 3:13).

Bătrînul va împărţi îndată pedepsele. El procedează după regula: cine a început primul, acela o s-o şi păţească primul. Păzea!

„Zis-a domnul dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcîiul»” (Facerea 3:14-15).

19. Dumnezeu îi ceartă pe Adam şi pe Eva pentru păcatul săvirşit

Pedeapsa dată şarpelui dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că teologii spun minciuni gogonate atunci cînd, cu mania lor de a vedea pretutindeni diavolul, susţin că acesta ar fi dus-o pe femeie în ispită. Dacă satana ar fi fost vinovatul, desigur dumnezeu l-ar fi pedepsit pe el şi nu pe şarpe.

Or, pedeapsa pentru ducerea în ispită îl loveşte numai pe şarpe ca animal, ca „fiară” a cîmpului. Ai putea crede că acest rău sfetnic a avut cîndva picioare, că dumnezeu i-a tăiat picioarele şi l-a silit să se tîrască. Pedeapsa ar fi cît se poate de nedreaptă dacă şarpele nu ar fi fost personal complice la faptă.

Să presupunem că un pungaş oarecare se deghizează într-o bună dimineaţă în om obişnuit, să zicem într-un slujitor al bisericii din localitate, şi sub masca lui săvîrşeşte cine ştie ce escrocherii. Ce se va întîmpla dacă va fi prins, demascat şi dus în faţa judecăţii? Va con- damna oare judecata pe slujitorul bisericii? Bineînţeles că nu. Ea îl va pedepsi pe adevăratul vinovat. Asta-i clar ca lumina zilei.

Aşadar, teologii ar face bine dacă ar renunţa la povestea lor cu diavolul seducător al primei femei; această poveste nu rezistă criticii. Totuşi, dacă ei doresc s-o menţină, trebuie să admită că dumnezeu nu a văzut în această afacere uneltirile diavolului, ci numai ale şarpelui, şi cu totul pe nedrept l-a lăsat pe el, nevinovatul, fără picioare.

Dacă e adevărat că oamenii nutresc un simţămînt de repulsie faţă de şarpe, dacă e adevărat că, atunci cînd întîlnesc un şarpe, ei caută să-i strivească capul, iar şarpele încearcă „să le împungă” călcîiul, în schimb un punct al pedepsei rămîne neîndeplinit: şerpii nu se hrănesc cu pulbere. Nu ne rămîne decît să presupunem că dumnezeu a aplicat aici o „condamnare cu suspendarea pedepsei”. E de mirare că Biblia a uitat să menţioneze acest lucru.

Şi încă o întrebare: ce fel de şarpe a jucat rolul de seducător? Şarpele de casă? Pitonul? Şarpele cu ochelari? Vipera? Speciile de şerpi sînt foarte numeroase!

Să admitem că pe madam Adam a ispitit-o şarpele de casă; să admitem, chiar că ar fi just ca pedeapsa dată şarpelui de casă să fie aplicată tuturor urmaşilor acestui şarpe şi, pe viitor, toţi şerpii de casă să rămînă fără picioare pentru a răscumpăra vina străbunului lor. Dacă însă femeia nu ar fi izbutit să-l împingă pe bărbat la păcatul neascultării, ar fi fost pedepsită numai ea, nu-i aşa? Dar bieţii şerpi! A greşit un singur şarpe de casă, şi iată că cecilizul, boa constrictor, şarpele cu clopoţei, pitonul, vipera şi multe alte specii au rămas fără picioare şi se tîrăsc pe pîntece, deşi nevinovăţia lor este evidentă!

„Apoi a zis femeii: «Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Intru dureri vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpîni»” (Facerea 3:16).

Toţi comentatorii sînt de acord că această pedeapsă nu se referă numai la doamna Adam, ci la toate femeile pînă la sfîrşitul lumii. Fără a mai arăta cîtă nedreptate şi nesocotinţă e aici din partea domnului, subliniem în primul rînd că dacă prima femeie ar fi izbutit să reziste la vorbele ademenitoare ale şarpelui, pe cît se pare, ea nu ar fi născut în chinuri, înseamnă că pînă în ziua aceea ea fusese alcătuită cu totul altfel de cum avea să fie în zilele primei naşteri. Prin urmare, într-o singură clipă, adică exact în momentul cînd a fost pronunţată sentinţa, dumnezeu a transformat cu totul organismul femeii. Iată, într-adevăr, ce înseamnă mîna domnului!

Este cazul să arătăm de asemenea că, în ciuda atotputerniciei sale, dumnezeu nu a reuşit să aducă la îndeplinire pedeapsa pe care el a dat-o întregului sex feminin: foarte multe femei nasc fără dureri, în al doilea rînd, nenumărate femei nu numai că nu se supun bărbaţilor lor, ci chiar îi duc de nas şi-i ţin sub papuc!

„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului. Intru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»” (Facerea 3:17-19).

Trebuie să facem aceleaşi observaţii ca mai sus. Pedeapsa dată lui Adam trebuia să fie extinsă asupra tuturor bărbaţilor: în această privinţă toţi teologii sînt de acord.

Cea mai cumplită dintre pedepse este condamnarea la moarte. Ce-i drept, acest dumnezeu admirabil uitase ameninţarea pe care o formulase cu puţin timp în urmă, şi anume că cel care va mînca din fructul oprit va muri chiar în ziua cînd va săvîrşi fapta. Dar fiindcă dumnezeu uitase de această ameninţare, condamnaţii s-au bucurat de o amînare destul de lungă. Dacă e să dăm crezare Bibliei, Adam a trăit încă 930 de ani (Facerea 5:5). Dar dacă Adam n-ar fi mîncat din măr, el n-ar fi murit niciodată, iar noi am fi fost de asemenea nemuritori.

Dacă dumnezeu este într-adevăr aşa cum ni-l înfăţişează Biblia, el a procedat bine lăsîndu-l de atunci pe şarpe mut, căci altfel acesta ar fi putut să dea în vileag anumite lucruri. Trebuie să subliniem totuşi că luarea darului vorbirii nu figurează printre pedepsele date şarpelui.

Vrînd-nevrînd se mai impune o observaţie. Este vorba de pîinea cu un mare adaos de sudoare. Foarte probabil că în vremurile primitive nu exista pîine şi oamenii se hrăneau cu ce le cădea în mînă. Dar să nu căutăm nod în papură! Să admitem, că dumnezeu a avut în vedere viitorul civilizat. Evreii, pentru care au fost scrise legendele biblice, mîncau într-adevăr pîine atunci cînd au trecut la o viată sedentară şi au început să se ocupe cu agricultura. Dar clericii susţin că Biblia nu a fost scrisă numai pentru evrei, că ea ar fi o lege pentru întreaga lume. Dar oamenii mănîncă pîine numai în ţările unde cresc cereale. Eschimoşii nu cunosc făina, în multe regiuni din India, America, Africa centrală şi de sud, oamenii se hrănesc cu fructe şi cu animalele vînate.

Se va spune poate că dumnezeu a folosit cuvîntul „pîine” la figurat, subînţelegînd orice fel de mîncare. Atunci de ce această pedeapsă nu s-a extins într-adevăr asupra tuturor? Dacă oamenii muncii trudesc ca să-şi agonisească hrana, dacă cei care trăiesc din roadele muncii lor trag astfel ponoasele păcatului lui Adam, acest lucru nu este cîtuşi de puţin valabil pentru oamenii bogaţi, care se desfată cu milioanele moştenite! Dar ce să mai spunem despre slujitorii religiei? Eforturile pentru agonisirea hranei nu-i silesc să stropească cu sudoare pîinea cea de toate zilele!

Versetul 18 este foarte răuvoitor faţă de spiţa omenească. In afară de pîine, omul este condamnat să se hrănească numai cu buruienile cîmpului, deopotrivă cu animalele. Ce urmează să-i dea lui pămîntul? „Spini şi pălămidă”, îl ameninţă Biblia. Totuşi, dumnezeu a dat greş. In ciuda poruncii lui mînioase, oamenii mai mănîncă şi altceva în afară de pîine şi ierburi. De ce nu trimite dumnezeu fulgerele sale asupra restaurantelor, care-şi îngăduie să înscrie în meniurile lor mîncăruri cu carne?

Dar iată ce s-a întîmplat după pronunţarea sentinţei: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii” (Facerea 3:20).

Acest soţ atent nu se îngrijise pînă acum să dea un nume soţiei sale; el îi spunea pur şi simplu „femeie”, aşa cum se vede din versetul 23, cap. al 2-lea al cărţii „Facerea”.

Acum vom vedea că dumnezeu nu a izgonit chiar pe loc pe Adam şi pe Eva din raiul pămîntesc, în ciuda părerii răspîndite în această privinţă. Mai întîi, dumnezeu, găsind că veşmintele lor din frunze de smochin sînt prea uşoare, s-a făcut croitor:

„Şi a făcut domnul dumnezeu lui Adam şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” 13 (Facerea 3:21).

Pentru confecţionarea, acestor veşminte au trebuit ucise nişte animale cu totul nevinovate; înseamnă deci că primul abator a fost sfinţit şi inaugurat de însuşi dumnezeu. Cum să mai pretindem, după toate acestea, ca strămoşii noştri să nu fi dorit să folosească drept hrană carnea animalelor atît de repede şi pe neaşteptate ucise şi jupuite? „La naiba cu regimul vegetarian!”, şi-au spus ei, probabil, unul altuia.

Iar dumnezeu i-ar fi lăsat pînă la urmă pe Adam şi pe Eva să trăiască şi să moară în rai, dacă, întîlnindu-i după un timp îmbrăcaţi, nu şi-ar fi adus aminte de ves-titui „pom al vieţii” din ale cărui roade bărbatului şi femeii nu le venise ideea să mănînce.

„Şi a zis domnul dumnezeu: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum să nu întindă mina şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci!»” (Facerea 3:22).

Aşa glăsuieşte versetul 22, pe care manualele de „istorie sfîntă” îl trec cu totul sub tăcere.

Aşadar, e limpede: cei doi găgăuţi, Adam şi Eva, cărora roadele „pomului vieţii” nu le erau interzise, le-au neglijat în chipul cel mai prostesc. Dar dacă bărbatului şi femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mînca din roadele minunate, în timp ce dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce straşnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentinţa nu ar mai fi putut fi adusă la îndeplinire şi Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios.

Nu-i aşa că-i destul de comică „sfîntă” Biblie cînd o citeşti cu atenţie?

Acest dumnezeu „unic”, pe care deodată îl ia gura pe dinainte şi vorbeşte despre existenţa cîtorva dumnezei, fără îndoială că bate cîmpii. Dar, în afară de aceasta, el, „atotputernicul”, îşi recunoaşte neputincios incapacitatea de a duce la îndeplinire condamnarea la moarte, pe care tot el o pronunţase. Ia gîndiţi-vă, numai, ce-ar fi putut să iasă de aici! Puţină prezenţă de spirit, puţină perspicacitate, şi Adam şi Eva ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui dumnezeu şi chiar împotriva voinţei lui.

Şi cum trebuie să se fi felicitat, în cele din urmă, bătrînul dumnezeu, cînd şi-a adus aminte, în sfîrşit, de acest blestemat „pom al vieţii”!

„Deci l-a scos domnul dumnezeu din grădina Edenului, ca să lucreze pămîntul din care fusese luat. Şi l-a gonit pe Adam şi l-a aşezat la răsăritul grădinii Edenului. Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Facerea 3:23-24).

20. Adam şi Eva alungaţi din paradisul terestru.

E limpede, nu-i aşa? Tocmai funestul „pom al vieţii” îl preocupa cel mai mult pe bătrînul „Elohim”. Adam şi Eva nu trebuiau să se înapoieze în nici un caz acolo. Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese dumnezeu să creeze acest pom? Intr-adevăr, fiind în stare sa cunoască viitorul, dumnezeu nu putea, desigur, să nu ştie că unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi va trebui să cadă în păcat şi că va fi nevoit să-l condamne la moarte pe ei şi întregul neam omenesc, în aceste condiţii, „pomul vieţii” nu putea să constituie pentru dumnezeu decît o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru el să nu sădească de loc acest pom?

Dar heruvimul cu sabie de flacără, instalat la poarta grădinii Edenului, ce năzbîtie mai e şi asta? Oare dumnezeu nu putea să doboare şi să nimicească cu un singur cuvînt, cu un singur efort de voinţă „pomul vieţii”, care de aici înainte îşi pierduse orice sens? Ei bine, lui dumnezeu nu i-a venit nici această idee!

Se caută voluntari curajoşi! Cine doreşte să se înscrie într-o expediţie pentru căutarea raiului? De vreme ce dumnezeu s-a îngrijit de paza porţilor Edenului, de vreme ce el a mers pînă acolo încît a luat măsuri de apărare atît de primitive împotriva încercărilor omenirii de a păşi pe calea ce duce spre „pomul vieţii”, înseamnă că raiul pămîntesc şi acest pom minunat mai există pe undeva. Dacă, cercetînd regiunea Tigrului şi a Eufratului, vom vedea un înger cu sabie de flacără stînd de pază la nişte porţi, vom putea să exclamăm: - Am ajuns! Iată raiul creat de dumnezeu!

De altfel, cine este acest păzitor? În vechiul text evreiesc al cărţii „Facerea” este folosit cuvîntul „herub”. Acest cuvînt înseamnă „bou” şi provine de la cuvîntul „harab”, care înseamnă „a ara”. Vechii evrei îi imitau în mare măsură pe babiloneni - vecinii şi, mai tîrziu, înrobitorii lor - în privinţa tradiţiei, inclusiv a celei religioase. De pildă, ei s-au apucat să sculpteze boi uriaşi, din care au făcut ceva asemănător cu sfincşii, animale cu chip de om, pe care le-au aşezat în lăcaşurile lor sfinte. Aceste sculpturi aveau două feţe: una de om, alta de bou, precum şi aripi, picioare de om şi copite de bou. Teologii creştini au modificat cuvîntul „herub” în „heruvim”. Heruvimii sînt îngeraşi tineri, cu bujori în obraji, care nu au trup şi, în genere, nu au nimic în afară de un cap de copil şi două aripioare. În pictura bisericească se întîlnesc mulţi îngeraşi dintre aceştia. Se prea poate ca îngerul portar de la intrarea raiului pămîntesc să nu corespundă întru totul imaginii pe care şi-au format-o credincioşii naivi despre „heruvimi” şi dimpotrivă, să fie un „herub” în vechiul înţeles al cuvîntului ebraic, cu un cap cu două feţe, dintre care una de bou. Acest amănunt îi va ajuta pe exploratori să-l recunoască de la distanţă. Sau, dacă este un heruvim de tip creştin, fără trup şi fără mîini, înseamnă că el ţine sabia de flacără în dinţi, ceea ce va atrage cu atît mai mult atenţia asupra sa.

Personal, înclinăm mai curînd către un chip de portar cu un cap jumătate omenesc, jumătate bovin.

Înainte deci, în căutarea raiului! Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, călătoria va fi interesantă: vom putea, cel puţin, să dăm ocol grădinii şi să trecem raiul pe hărţile geografice, care pînă în prezent au această lacună esenţială.

 

---

3 CAPITOLUL

Scurt Istoric al Primilor Oameni

---

Capitolul al 4-lea al cărţii „Facerea” începe prin a arăta concis şi clar că, după izgonirea din rai, „strămoşii” biblici s-au îngrijit în primul rînd să lase după ei urmaşi.

„Şi Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa. Şi ea a zămislit şi a născut pe Cain şi a zis: «Dobîndit-am un om de la dumnezeu. Apoi, a doua oară, a născut pe fratele său, Abel»” (Facerea 4:1-2).

Teologii noştri, răstălmăcind în fel şi chip Biblia, au găsit şi aici un motiv de dispute. Unii dintre ei, în ciuda textului reprodus mai sus care nu li se părea destul de limpede, sînt de părere că primii oameni au cunoscut dragostea trupească încă în Eden. Alţii susţin că Eva şi-a pierdut fecioria de îndată ce a fost făcută. Alţii, invocînd rîndurile citate mai sus din cartea „Facerea”, afirmă că Adam nici nu se gîndise s-o cunoască pe Eva înainte ca ei să fi fost izgoniţi din rai.

Divergenţele nu s-au oprit însă aici. Teologii s-au împărţit în tabere şi din pricina următorului pretext uimitor: dacă se consideră că contactul conjugal dintre „primii oameni” a avut loc după plecarea lor din Eden, nu există nici un temei să se afirme că lucrul acesta s-a întîmplat imediat. Dar, în acest caz, cînd s-a întîmplat? Teologii vor să ştie totul. Au o curiozitate de nepotolit, îndeosebi în probleme de felul acesta. Ei susţin că Adam a amînat timp de 15 şi chiar de 30 de ani să facă paşi hotărîtori faţă de soţia sa. Unii afirmă, cu aerul cel mai serios cu putinţă, că Adam şi Eva, de comun acord şi pentru a-şi răscumpăra păcatul, au încălcat abstinenţa sexuală abia după... 150 de ani.

Credeţi că disputa s-a încheiat? Ah! ce puţin îi cunoaşteţi pe teologi! Unii dintre ei au descoperit o legendă potrivit căreia Adam şi-a păstrat virginitatea timp de 150 de ani, tot din pricina funestului „fruct oprit”, şi în tot acest timp a trăit cu o oarecare Lilit, care, ca şi el, fusese plăsmuită din lut. Din concubinajul cu această femeie s-au născut cîţiva diavoli. Abia după mulţi ani, cînd dumnezeu i-a ridicat excomunicarea, Adam s-a căsătorit cu Eva şi atunci a zămislit copii-oameni. In sfîrşit, au existat şi comentatori care afirmau că, după izgonirea din Eden, diavolul a trăit un timp cu Eva ca soţ cu soţie.

Dar cum stau lucrurile cu naşterile Evei? Drăguţii de teologi au găsit şi aici un material inepuizabil pentru raţionamente cucernice şi cercetări „ştiinţifice”. Ei au analizat, de pildă, cu toată seriozitatea problema dacă Adam şi Eva au avut buric sau nu.

Dar acestea nu sînt decît amănunte comice. Să trecem la ceea ce pare cît se poate de serios şi de esenţial. Căci şi ceea ce este serios în Biblie poate să stîr-nească hazul şi să te facă să te tăvăleşti de rîs.

„Şi Abel era păstor de oi, iar Cain era muncitor de pămînt” (Facerea 4:2).

Vă rog să vă gîndiţi o clipă şi să spuneţi care dintre cei doi fii ai lui Adam l-a ascultat, după părerea dumneavoastră, pe dumnezeu în alegerea profesiunii sale? Fireşte, Cain, pentru că domnul a poruncit omului să muncească pămîntul şi să se hrănească exclusiv cu ceea ce produc ogoarele. Abel însă era păstor. Dacă el creştea o turmă de oi, o făcea, bineînţeles, nu pentru ca să le admire cum pasc, iar el să cînte din cimpoi. El îşi creştea oile pentru friptură. După cum vedem, Abel a încălcat prescripţiile categorice şi clare ale lui dumnezeu. Aceasta însă nu l-a împiedicat să devină favoritul domnului. Zău, scumpi teologi, dumnezeul vostru trebuie ţinut nu în chiliile mănăstirilor, ci într-o instituţie medicală, destinată persoanelor care se poartă ca el.

„Şi după cîtăva vreme Cain a adus din roadele pamîntului prinos lui dumnezeu. Şi Abel a adus şi el din cele întîi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Iar dumnezeu a privit cu îndurare pe Abel şi jertfa lui. Iar la Cain şi la jertfa lui nu s-a uitat. Şi Cain s-a aprins de mînie şi faţa lui s-a posomorît” (Facerea 4:3-5).

21. Abel aducind jertfă lui dumnezeu.

Avea într-adevăr de ce să se întristeze, căci dumnezeu se arătase în acest caz nedrept şi capricios.

„Şi a întrebat domnul pe Cain: «De ce te-ai aprins de mînie şi de ce s-a posomorit faţa ta? Oare dacă ţi-e bună inima, nu ţii fruntea sus? Iar dacă ti-e inima haină, păcatul stă la pîndă la uşa ta. Şi pofta lui dă năvală spre tine, dar tu pune stăpînire pe el!»” (Facerea 4:6-7).

22. Cain aducind jertfă.

Biblia nu arată ce i-a răspuns Cain lui dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că vorbele fără şir din versetul 7 ar fi putut să pună în încurcătură pe oricine, într-adevăr, era cam greu să dai un răspuns. Cain nu era proroc, altminteri el ar fi putut să spună:

- Înseamnă deci, bătrîne dumnezeu, că preferaţi prinoasele de carne? Bine! Dar în acest caz dumneavoastră daţi un exemplu pe care îl vor urma toţi preoţii păgîni. Manifestaţi gusturi pe care le vor avea toţi idolii. Mai tîrziu, aceste gusturi vor fi declarate grosolane și nedemne de o divinitate... Şi ştiţi cine va face acest lucru? Chiar adepţii Bibliei, slujitorii bisericii! Dar Cain n-a răspuns nimic. Omul acesta, care depusese atîta trudă să cultive dovleci, care aducea prinos domnului cei mai buni dintre pepenii săi galbeni şi-i vedea respinşi, şi-a dat seama că dumnezeu îşi rîde de el şi s-a simţit atît de jignit, încît pentru o clipă şi-a pierdut capul. Şi, în loc să se mînie pe dumnezeul despot, capricios şi grosolan, a tăbărît asupra fratelui său. „Şi a zis Cain lui Abel, fratele său: «Să mergem pe cîmp!». Iar cînd erau pe cîmp, Cain a tăbărît pe Abel, fratele său, şi l-a omorît” (Facerea 4:8).

23. Omorârea lui Abel de către Cain.

Scurt şi cuprinzător-! Cain nu era omul care să stea mult în cumpănă. El îşi pofteşte fratele la plimbare, îl duce sub un pretext oarecare în cîmp, de pildă sub pretextul de a prinde fluturi, şi, cînd ajunge departe, angajează cu Abel o ceartă stupidă, apoi îi arde una cu tîrnăcopul peste scăfîrlie şi gata! Reiese deci că din întreaga omenire primul care a murit a fost chiar Abel, favoritul lui dumnezeu.

Ce se petrece după aceea în mintea lui Cain? Este el oare îngrozit de crima sa? Cîtuşi de puţin. El se transformă imediat într-un tîlhar înrăit, într-un adevărat ocnaş. Nu are nici cele mai mici mustrări de conştiinţă. Se poartă deodată cu o cutezanţă neobişnuită cu dumnezeu, nemaisimţind în faţa lui nici un fel de spaimă.

„Atunci a grăit domnul către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Nu cumva sînt paznicul fratelui meu?»” (Facerea 4:9).

24. « Cain, ce-ai făcut tu cu fratele tău? »

Parcă vezi acest tablou în faţa ochilor: dumnezeu se iveşte de după un nor şi-l întreabă pe ucigaş, iar acesta trînteşte un scuipat printre dinţi, cu seninătatea desăvîrşită a criminalului de profesie convins că a şters urmele crimei şi că va duce de nas organele de anchetă. Dumnezeu nu a scăpat însă din vedere nici unul dintre amănuntele întîmplării: ochiul lui divin a fost şi de astă dată la înălţime.

„Atunci domnul zise: «Ce-ai făcut! Glasul sîngelui fratelui tău strigă către mine din pămînt»” (Facerea 4:10).

25. Singele victimei se ridică impotriva ucigaşului

E limpede: Cain va fi pedepsit cu asprime. Dumnezeu îl blestemă şi declară:

„Cînd vei munci pămîntul, să nu-ţi mai dea vlaga lui! Zbuciumat şi fugar să fii pe pămînt!” (Facerea 4:12).

Cain este condamnat să plece în bejenie, să nu aibă nici casă, nici masă, să pribegească şi să se zbuciume veşnic. Dar îngăduiţi, vă rog, scumpe dumnezeu! Dacă în pribegia sa el nu va cunoaşte nici odihna, nici liniştea, cum va putea el să fie în acelaşi timp agricultor? Se ştie doar că această îndeletnicire cere ca omul să stea într-un loc. Cum va putea el să muncească pămîntul chiar dacă presupunem că nu se va bucura de roadele lui? Totuşi Cain cel biblic a luat toată povestea în serios, s-a speriat de mama-focului şi, de spaimă, a uitat chiar că omenirea e alcătuită în total din trei oameni: părinţii lui şi el. Lui i se şi năzare că în timpul pribegiei ar putea fi ucis, de după colţ, de niscaiva criminali.

„Si a zis Cain către domnul: «Fărădelegea mea este prea mare ca să mi se mai ierte! Iată, astăzi tu mă alungi de pe faţa acestui pămînt şi trebuie să mă ascund de tine. Rătăcitor şi fugar voi fi pe pămînt, iar cine va da peste mine mă va ucide!»” (Facerea 4:13-14).

Şi deodată mînia domnului se mai potoli. Pierzînd simţul realităţii, dumnezeu îl ia pe Cain sub protecţia sa, împotriva unor ucigaşi inexistenţi. Dacă nici asta nu e aiureală, ar fi interesant de ştiut ce este?

„Ci i-a răspuns dumnezeu: «Nu aşa! Oricine va ucide pe Cain va cădea sub înşeptită răzbunare!» Şi a pus dumnezeu lui Cain un semn, ca nimeni care-l va găsi să nu-l omoare” (Facerea 4:15).

26. Cain este marcat cu un stigmat.

Acum, fără să vrei, te aştepţi să urmeze povestirea păţaniilor lui Cain din timpul pribegiei. Dar nu se întîmplă aşa. Dimpotrivă, iese la iveală că nimeni nu se ţinea mai mult de casă decît acest „pribeag”.

„Şi a purces Cain din fata lui dumnezeu şi s-a sălăşluit în pămîntul Nod, la răsărit de Eden. Şi a cunoscut Cain pe femeia sa şi a zămislit şi a născut pe Enoh. Şi s-a apucat şi a zidit o cetate şi cetăţii i-a pus numeîe Enoh, după numele fiului său” (Facerea 4:16-17).

Din versetele de mai sus aflăm că Cain s-a căsătorit; autorul nu ne spune însă cu cine. Un lucru e limpede: Adam şi Eva au avut fiice, cărora Biblia nu le-a făcut cinstea să le pomenească numele, iar Cain s-a căsătorit cu una dintre surorile sale. Nu-i vom face însă nici o vină din asta: judecînd după „sfînta scriptură”, incestul era obligatoriu în primele vremuri ale omenirii.

Dar ceea ce ne face să sărim în sus de uimire este oraşul întemeiat de Cain. Asta-i prea de tot! Un vagabond construieşte un oraş! Şi de unde, mă rog, a luat el muncitori? Ce unelte a folosit pentru lucrările de construcţie? Şi, în sfîrşit, de unde a luat Cain locuitori pentru a popula vestitul său oraş? Cuviosul autor al „sfintei scripturi” nu s-a sfiit să mintă aici cu cea mai mare neruşinare.

In versetele următoare sînt enumeraţi urmaşii lui Cain. Soţia lui Enoh l-a născut pe Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; lui Mehuiael i s-a născut Metuşael. în legătură cu aceste persoane se cunosc numai numele lor. Lui Metuşael i s-a născut un oarecare Lameh, care în materie de căsătorie a fost mai nesăţios decît nobilii lui strămoşi. Venerabilul Lameh este inventatorul poligamiei; pentru început, el îşi ia două soţii. De la soţia sa Ada are doi fii, pe nume labei şi lubal, iar de la soţia sa Ţila a avut un fiu, pe Tubalcain, şi o fiică, Naama. Se pare că fiii lui labei au preferat, în locul oraşului construit de strămoşul lor Cain, aerul curat al cîmpului, pentru că ei sînt primii de pe pămînt care au sălăşluit în corturi (v. 20). Cit despre fiii lui lubal, lor, dimpotrivă, le-a plăcut oraşul; tot ei au fost şi cei mai veseli din familie: iubeau muzica. lubal „a fost părintele tuturor celor ce cîntă din chitară şi din flaut” (v. 21).

Poligamul Lameh era, pe cît se pare, cam sărac cu duhul. Cartea „Facerea” citează una dintre cuvîntările lui, care, ce-i drept, are calitatea că e scurtă. Totuşi, nici un comentator n-a putut s-o explice vreodată ca lumea:

„Ci Lameh zis-a către femeile sale: «...Femei ale lui Lameh, luaţi aminte la spusa mea: am ucis un om pentru rana mea şi un băietan pentru vînătaia mea! Şi dacă va fi de şapte ori răzbunat Cain, atunci Lameh va fi de şaptezeci şi şapte de ori»” (Facerea 4:23-24).

Această cuvîntare a impresionat în cel mai înalt grad pe cele două doamne. Fiind, pesemne, cu totul uluite, ele nu au cerut nici cea mai mică explicaţie la această neîntrecută lăudăroşenie.

In continuare, „scriptura” trece direct la înregistrarea actului de naştere al lui Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam.

„Şi Adam a cunoscut iarăşi pe femeia sa şi ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set, «căci - a zis ea - mi-a dat dumnezeu altă odraslă în locul lui Abel pe care l-a omorît Cain». Şi lui Set de asemenea i-a născut un fiu, căruia i-a pus numele Enoş. Atunci au început oamenii să cheme numele domnului” (Facerea 4:25-26).

Capitolul următor, al 5-lea, este consacrat exclusiv genealogiei lui Noe, care se trage din Adam prin Set. Urmaşii lui Cain sînt lăsaţi deoparte şi ulterior nu se mai vorbeşte de ei.

Găsim următoarea dezvoltare a arborelui genealogic, în care sînt date numai numele fiilor mai mari: Set, Enoş, Chenan, Mahalaleel, lared, Enoh, Matusalem, Lameh, Noe. Cel mai interesant lucru din acest capitol sînt datele referitoare la longevitatea neobişnuită a tuturor acestor patriarhi: Adam avea 130 de ani cînd i s-a născut Set şi a mai trăit încă 800 de ani; Set a murit la vîrsta de 912 ani; Enoş a trăit 905 ani, Chenan 910 ani. Cel mai tînăr a murit Lameh, tatăl lui Noe; acest Lameh (care nu trebuie confundat cu bigamul Lameh cel plin de ciudăţenii) şi-a dat sfîrşitul în cea de-a 777-a primăvară a vieţii sale.

Enoh, fiul lui lared, a fost cel mai abil dintre toţi: el nici n-a mai murit.

„Şi Enoh era în vîrsta de şaizeci şi cinci de ani cînd i s-a născut Matusalem. Şi Enoh a umblat în căile domnului, după ce i s-a născut Matusalem, trei sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci au fost toate zilele lui Enoh trei sute şaizeci şi cinci de cini. Şi fiindcă Enoh umbla în căile domnului, nu s-a mai văzut, căci dumnezeu l-a luat la sine” (Facerea 5:21-24).

27. Bătrinul patriarh Enoh se înalţă la ceruri

E un caz de toată minunăţia! N-are importanţă cum l-au explicat teologii: nimic nu ne mai miră.

Cupa de onoare pentru longevitate i-a revenit lui Matusalem, fiul lui Enoh, cel care a fost luat de viu în Ceruri: ăsta a avut o sănătate de fier, nu alta! A trăit în abstinenţă sexuală 187 de ani, şi numai după asta şi-a permis să-l aducă pe lume pe Lameh al doilea. Apoi a mai trăit încă 782 de ani, de astă dată dînd dovadă de virilitate pînă la sfîrşitul vieţii sale:

28. Matusalem devine tată la vîrsta de 187 ani

„Şi a mai trăit Matusalem, după ce i s-a născut Lameh, şapte sute optzeci şi doi de ani şi a avut fii şi fiice” (Facerea 5:26).

În total, 969 de ani! Vă rog să nu vă îndoiţi: pe atunci aceasta era durata vieţii.

Dar ce veţi spune despre Noe, fiul lui Lameh? Lameh i-a pus fiului său numele Noe, „zicînd: «Acesta ne va mîngîia de munca şi de truda mîinilor noastre, căşunate de pămîntul pe care l-a blestemat dumnezeu!»” (Facerea 5:29).

„Şi Noe era în vîrstă de cinci sute de ani şi i s-au născut lui Noe: Sem, Ham şi lafet” (Facerea 5:32).

Să trăieşti pînă la vîrstă de 500 de ani şi abia atunci să te apuci să-ţi săruţi nevasta? De altfel, mai bine mai tîrziu decît niciodată!

Multă cerneală a fost risipită în legătură cu longevitatea neobişnuită a patriarhilor din cartea „Facerea”. Teologii catolici, dîndu-şi seama cît de greu vor fi înghiţite aceste gogoşi, s-au străduit să ferească povestirile din cartea „sfîntă” de diverse înţepături ironice; ei afirmă că prin ani trebuie să se înţeleagă, poate, doar perioadele de revoluţie ale Lunii, pentru că, zice- se, în epoca aceea timpul se socotea numai în luni. În felul acesta ar reieşi că Matusalem a trăit numai 80 de ani. Dar fanaticii turbaţi, care vor să creadă în minunea longevităţii primilor oameni, i-au pus la respect pe aceşti comentatori. Ei susţin sus şi tare că anii biblici trebuie socotiţi de cîte 12 luni, căci altminteri legendele biblice ar deveni cu totul ridicole. De pildă, potrivit cărţii „Facerea”, Avraam a murit „la bătrîneţe fericite, bătrîn şi sătul de zile”, la vîrstă de 175 de ani (Facerea 25:7-8). Dacă am socoti aceşti ani după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar rezulta că Avraam a trăit numai 14 ani şi 7 luni. Sau să luăm alte exemple: Biblia spune că Enoş, Chenan şi Mahalaleel au avut primii fii la vîrstă de 90, 70 şi, respectiv, 65 de ani. Dacă am socoti după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar trebui să admitem că aceşti străbuni au avut copii la vîrstă de 7 ani şi jumătate, 5 ani şi 10 luni şi, respectiv, 5 ani şi 5 luni. In sfîrşit, potrivit textului biblic, Nahor a avut urmaşi la vîrstă de 29 de ani. Se poate oare admite, exclamă unul dintre cuvioşii exegeţi, ca Nahor să fi avut numai 2 ani şi 5 luni cînd i s-a născut primul fiu?

Bineînţeles, stimaţi slujitori ai cultului, că Biblia socoteşte anul de 12 luni. Dar în acest caz e cît se poate de amuzant că nătîngul de Noe a aşteptat să împlinească 500 de ani pentru ca, în sfîrşit, să-şi înceapă viaţa sexuală.